Monografie

Sat relativ tânăr, din prima jumătate a sec. al XVIII-lea, pe partea de nord a moşiei Ştefăneşti, la nord de fostul sat Slobozia Ştefăneşti şi la 5-600 m nord-vest de fostul sat Bahrineşti, al cărui toponimic se păstrează şi, din care s-au strămutat cei mai mulţi locuitori în satul Stânca, după afirmaţiile vârstnicilor.

Cea dintâi menţiune documentară întâlnită pentru satul Stânca este din 1737, când I. C. Weiss arăta că lângă satul Stânca „se găseşte într-o stâncă o peşteră mare în care se pot ascunde, în cazul unui atac duşman, până la 300 de oameni”[1].

Din martie 1793 moşia târgului Ştefăneşti trece în stăpânirea vornicului Constantin Paladi, fiul lui Toader Paladi şi al Aniţei, născută Cantemir, sora voievozilor Dimitrie şi Constantin, şi a soţiei sale Ilinca, născută Bogdan[2]. Din această perioadă o parte a moşiei Stânca este alipită la cea a târgului, fiindcă în Catastihul de venitul Ştefăneştilor, între veniturile târgului se menţionează, din 1794, 30 lei din „Orânda Stâncii”[3].

În anul 1803 sunt menţionaţi la Stânca 19 liuzi (familii), care plătesc 196 lei birul anual, dar nu toţi locuitorii unei aşezări plăteau bir, iar moşia era în stăpânirea Ilincăi Paladi (soţia decedatului Constantin Paladi)[4]. În 1806-1807 satul Stânca avea 40 gospodării care plăteau „adetiul caselor” 40 lei pe sfertul anului[5]. În 1816 moşia satului Stânca era în stăpânirea hatmanului Constantin Paladi, satul avea 20 birnici, care plăteau 40 lei pe sfert[6]. Acest Constantin Paladi era fiul căminarului Gheorghe Bogdan, nepot de frate al Ilincăi înfiat de aceasta pentru a purta numele soţului decedat. C. Paladi, hatmanul din 1816, s-a căsătorit în 1814 cu fiica domnului Alexandru Calimachi. În perioada 1831-1833 moşia Stânca era împărţită în două proprietăţi: a agăi Alecu Balş şi a hatmanului Constantin Paladi[7]. Partea din stăpânirea lui Constantin Paladi era arendată în perioada 1818-1825 lui Şt. Stârcea, fost vechil pe aceeaşi moşie. După moartea lui Constantin Paladi, survenită în 1831, moşia rămâne în stăpânirea fiicei sale, Luţica (Lucica), căsătorită cu marchizul spaniol Bedmar, de la care moşiile satelor Stânca, Bădiuţi şi o parte din cea a târgului Ştefăneşti trec în stăpânirea hatmanului Nicu Mavrocordat, în 1842[8]. Acesta era stăpân la Stânca în 1845, când satul avea 100 familii[9], şi în 1875, când se mută în acest sat 40 familii din târgul Ştefăneşti, credem că aceste familii s-au mutat în satul Stânca din satele: Slobozia Ştefăneşti - considerat atunci parte a târgului şi Bahrineşti (Bahârneşti) - menţionat în 1864 ca aşezare dar fără a i se indica numărul de locuitori.

În 1909-1910 moşia satului Stânca trece în stăpânirea lui Mihai Codrescu, de la care rămâne fiilor săi. Împroprietărirea din 1919-1922 se face din moşia lui Marinică (Marin) Codrescu.

Numele satului Stânca s-a dat de la stânca mare, proeminentă în malul drept al Prutului, din marginea nord-estică a satului, numită de localnici Stânca Doamnei[10], în care „… Ştefan şi-a ascuns mama, care se pomeneşte la Cetatea Neamţului, şi domniţa, în cămări închise cu uşi de fier”[11], aceeaşi despre care la 1737, I. C. Weiss preciza: „… lângă satul Stânca se găseşte într-o stâncă o peşteră mare în care se pot ascunde, în cazul unui atac duşman, până la 300 de oameni”[12].

Cel mai vechi locaş de biserică din satul Stânca a fost o biserică din bârne de lemn, pe locul căreia s-a construit în perioada 1896-1897 biserica actuală, cu ziduri din cărămidă pe temelie de piatră prin contribuţia credincioşilor şi s-a sfinţit la 21 noiembrie 1898. Preoţii care au slujit la aceste biserici: Ioan Bahrin, Neculai Popovici, Neculai Răileanu, Vasile Gaşpar[13], Gh. Constantinescu, din 1927 Gh. Vasiliu[14], Vasile Apostol, C. T. Curcă, Teodor Clapon, Neculai Gheorghiu, M. Zaharia, preotul Ifrim, Petru Macovei, Liviu Vasin, Vasile Marineac, Victor Porof, Iulian Negru[15] şi Dumitru-Daniel Ioniţă, din 1997.

Şcoala din satul Stânca îşi începe activitatea din anul 1883.

La 8 martie 1883 locuitorii satului Stânca cereau înfiinţarea şcolii din sat pentru care Dimitrie Bahrin punea la dispoziţie casele părinteşti[16].

În anul 1897 este menţionat învăţătorul I. Stănescu, fără a preciza la care şcoală lucra, să facă recensământul copiilor pentru şcoală[17]. Cu siguranţă această şcoală a fost întreţinută de comună, fapt care îngreunează depistarea documentelor.

Tradiţia locală păstrează amintirea construcţiei unui local de şcoală imediat după construcţia bisericii, din 1896-1897, construcţie din cărămidă, produsă pe plan local, pe temelie de piatră. Un alt local, Şcoala Veche, s-a construit în perioada 1913-1915, tot din cărămidă pe temelie de piatră iar Şcoala Nouă s-a construit în anii 1962-1963, din cărămidă, pe temelie de beton.

Şcoala a funcţionat cu clasele I-IV de la înfiinţare până în anul 1964, când a devenit şcoală cu clasele I-VIII, cum funcţionează şi în prezent.